Paula si Mihai Traistariu – Clopote albe, clopote negre

Paula si Mihai Traistariu cantand “Clopote albe, clopote negre”, live pe 1 noiembrie 2009, Montreal, Canada.

..la Niagara

“Intoarcerea la Niagara IV”

De cand am ajuns in Canada am senzatia ca traiesc de doua ori, sau ca ziua e dubla, sau ca traim, simultan, in doua dimensiuni distincte: prima – cea a zilei de aici, iar a doua – a timpului de acasa. Am senzatia ca “veghez” asupra somnului familiei din tara si ca ma trezesc dupa ce prima parte a zilei a trecut deja, insa aici e doar 9 dimineata; daca mai pui si oboseala si starea de visare care te coplesesc inca de cand te trezesti, totul e confuz si parca vad ca, ajungand acasa, amintirile se vor sterge repede. Noroc ca am acest mic jurnal care sa-mi aminteasca de turneul canadian.
Azi este ultima zi si nici nu stiu cum am ajuns aici asa repede.
Ieri, am fost, din nou, la Niagara. A fost exact cum ma asteptam, ca intr-un poster. Fiind, insa, sambata dupa-amiaza, era un pic prea multa lume. Un grup de adolescenti ce voiau sa se impresioneze si sa impresioneze, tipau extaziati, unii la altii, in timp ce, cocotati pe marginea cascadei, pierdusera din vedere Niagara si faceau poze cu cerul.
Mi-am facut cateva poze cu peisajul, iar Radu a ras de mine, cica aratam un pic “self obsessed”. Nu-i bai, nu prea conteaza, in Canada ti se accepta orice cu conditia sa nu aiba efect negativ asupra celorlalti. O sa-mi lipseasca libertatea pe care am avut-o aici.
Am planuit sa mergem si in tunelul de sub cascada si, pe masura ce ma apropiam de margine “simteam” urletul si vibratiile caderii de 54 de metri a apei direct in suflet si aproape ca m-a cuprins frica. Am citit eu undeva ca zgomotele cu frecventa foarte joasa creeaza panica si toate cate erau in jur, adunate, m-au facut sa ma simt complet neinsemnata. M-am intrebat pentru ce toate stradaniile zilelor noastre aglomerate cand poti sa traiesti, simultan, atatea lucruri doar privind o capodopera a naturii.
Am zabovit privind “posterul” vreo 45 de minute, am facut multe, multe poze si, desi erau, majoritatea dintre ele, reusite, am mai facut inca una, si inca una “just in case”.
Am inceput sa ne plimbam pe langa

Montreal si prima aventura Niagara

(continuare)
Am coborat “dealul” si ne-am indreptat spre locul unde urma sa luam pranzul. Raul ne-a spus ca e un loc mai deosebit ce apartinuse, mult timp, unui evreu de origine romana care fusese pacalit de niste angajati si acum localul nu mai era al lui. M-a facut foarte curioasa si, revigorata la gandul ca o sa mancam, am reinceput sa iscodesc stradutele pe care ne miscam greoi, cu limuzina noastra. Am remarcat ca, desi de la stopuri plecam tarziu, nu ne claxona nimeni, ci masinile din spate asteptau rabdatoare sa demaram.
Cateva strazi mai incolo Raul a exclamat : “Haaaa! Uitati-va repede pe stanga, tipul ala ii face masaj clientului in mijlocul trotuarului! Ce tareeee! Vezi, asta imi place mie la Canada, poti sa faci ce vrei si nimeni nu se uita urat la tine! E o tara libera, oamenii accepta varietatea, diferentele in gandire, deosebirile intre oameni, fara sa judece!” Mi-am amintit, cu rusine, ca si eu, cu cateva zile in urma, ma uitasem ciudat la un baiat ce statea jos pe trotuar si-i ieseau in evidenta gaurile de la cercei mult marite cu niste discuri de lemn – ajunsesera la vreo 10 cm diametru (am mai vazut asta intr-un documentar despre traditiile unui trib african).

Am ajuns la Schwarts, restaurantul cu afumaturi si muraturi, locul pranzului nostru. Parea exact ca o alimentara de pe vremea lui Ceausescu, cu gresie pe jos, iluminatoare jerpelite, mese de fast food. Nu conteaza, ne era foame si noi nu avem” figuri” in cap. Am comandat repede specialitatea casei – sandwich cu smoked meat, salata de varza si muraturi si, cat am asteptat sa ni se aduca, am vazut ca la casa era mereu coada, oamenii intrau, cumparau si luau la pachet acelasi sandwich pe care il comandasem si noi si, dupa ce ne-a adus si noua mancarea, am inteles de ce era atat de plin. L-am intrebat pe Raul de ce nu se straduiesc proprietarii sa faca ceva mai luxos, mai frumos, si mi-a zis ca ei sunt altfel, nu-si doresc sa arate ca majoritatea restaurantelor tip fast food de pe continent. Ei exista din 1928 si vor sa fie la fel ca atunci.
Dupa masa ne-am plimbat prin oras si …

La mijlocul calatoriei

Am ramas in urma rau cu povestitul, trebuie sa scriu urgent pentru ca incep sa uit si ar fi pacat, sunt multe lucruri dragute pe care am vrut sa vi le povestesc.

Deci: luni, in timp ce soarele zambea pe-afara, limuzina noastra smechera ne purta prin Montreal putin prea repede ca sa avem timp sa savuram suficient toate peisajele orasului. Cineva spunea ca ar fi fost mai frumos sa vizitam orasul vara, insa eu am fost foarte incantata ca era toamna si era plin de culori si de nuante, de nostalgie, de indragostiti, de rate si de veverite, aerul era curat si aspru, neinduplecat in bataia cu soarele si, cand te uitai in departare, parea ca te uiti printr-o lupa. Nu stiu daca doar mie mi se pare lucrul asta, in zilele senine de toamna, dar stiu ca e o senzatie de poveste, te simti parte dintr-un tablou de toamna: “Toamna la Montreal”.
Am lasat condeiul inainte de a parasi lacul cu castori si mi-am amintit ca atunci mi-a trecut prin minte gandul ca mi-ar placea sa vin sa alerg in jurul lacului in fiecare zi, poate sa dau putine firimituri la pescarusii refugiati in paduricea de langa lac. Apoi mi-am dat seama ca am lasat destule firimituri pe drum, la venirea spre America, incat sa gasesc drumul de intoarcere casa. A fost un gand ciudat.
Domnul Nutu ne-a grabit putin, era necajit ca nu putea sa ne arate nici a zecea parte din minunatiile orasului in timpul scurt pe care il aveam, asa ca ne-am urcat repede in limuzina si am plecat mai departe. Imediat ne-a povestit despre Politia Royala Canadiana ce sta intotdeauna pe cai mari si negri.

Am lasat in urma “Notre Dame des Neiges” si

Paula, in Montreal

Montreal my love

Mi-e mai clar, putin, de ce Europa si America sunt din lumi diferite. Aseara am ramas la discutii cu Sasi si cu Raul si mi-au povestit despre greutatile pe care le au cei ce se muta peste ocean, incepand cu “home-sick”-ul, continuand cu goana dupa minimum de confort din visele apropiate de “american dream” si ajungand la acelasi “ce-ar fi fost daca…”. Sasi spunea ca nu e de dorit sa devii scalvul propriilor cheltuieli, sa fii obligat sa muncesti pe rupte ca sa acoperi niste imprumuturi pe care le-ai facut, decat daca esti sigur ca merita si ca treaba asta are o finalitate pe termen lung. In fine, pana mi se mai sedimenteaza ideile, am sa raman la a va povesti ce am facut ieri, in plimbarea cu limuzina.

Va rog sa nu luati asta ca o fitza de vedeta, acest drum ne-a fost oferit de un prieten al lui Raul, un domn din Maramures plecat de multi multi ani, care si-a deschis aceasta afacere de ceva vreme si s-a oferit sa ne faca un tur al orasului – un cadou pentru noi.
Ne-a povestit despre orasul subteran al Montrealului, aparut si din cauza frigului din iernile canadiene, despre autostrada cu multe benzi de sub oras. Din pacate nu am avut vreme sa vizitam si “taramul de dincolo”, dar m-am linistit zicandu-mi ca e tocmai bine sa-mi las placerea asta pentru proxima vizita care sper sa fie curand.
Prima oprire a fost 

In mijlocul lucrurilor

In sfarsit am reusit sa dorm dimineata ca un om normal, pana dupa 9, fara sa fac ochi ca popandaii pe la 4, 5 (asta pentru ca in tara, atunci, e ora 12-13 si… dorm eu dorm pana tarziu, dar nici chiar asa)
Nu am avut de unde sa va scriu, am fost tot in miscare. Imi pare rau. Acuma o sa incerc sa imi amintesc lucruri de cand v-am scris ultima data.

Eram pe drum spre probe si eram stresata. S-a dovedit ca nu aveam de ce: la sala era un domn sunetist care mi-a spus din start sa nu-i spun domn ca se simte batran, apoi au fost cele mai scurte probe de sunet pe care le-am facut vreodata pentru ca, dupa nici o jumatate de ora, trupa a inceput sa sune CD (trupa formata din Raul Dudnic – bas, Sasi – chitara, Cornel – clape si Radu – tobe). Apoi am stat sa repetam putin pentru ca noi cantam impreuna pentru prima data. Mi-a placut mult de baieti, asa ca am gasit pretextul ca vreau sa mai “fixam” repertoriul, ca sa mai cantam impreuna, ma simteam bine si aveam chef sa cant.
Seful adjunct de sala era un domn mai in varsta, armean, intr-un costum impecabil, care se plimba de colo-colo si mi-a spus de Nadia Comaneci: “There will never be another like her”. A fost dragut, atent si dornic sa ajute cu orice.
La finalul spctacolului s-a bucurat sincer: “I’m so proud of you”, ca si cand as fi fost nepoata lui, sau a unui prieten, parca ne-am fi cunoscut de o viata. A fost simpatic. S-a bucurat ca poate sa-mi scrie pe mailul pe care i l-am lasat.

Publicul de la Toronto a fost cald si entuziast, ne-am imprietenit repede si …

Paula, in Toronto

In asteptare

Eu sunt la hotel, putin stresata pana trec parcarea la “Armenian Youth Center” unde are loc spectacolul nostru, pana ma asigur ca totul functioneaza in parametri normali.

Am postat pe facebook cateva poze de ieri, de la CN Tower, nu stiu cat le gasiti de interesante, dar eu am fost profund marcata de podeaua de sticla, pentru a doua oara, oricat de “turistica” ar fi povestea asta. M-am apucat sa pasesc pe sticla de deasupra golului si eram convinsa ca simt aerul de dedesubt suflandu-mi printre degetele de la picioare. Cand am ajuns la centrul podelei am intrat in panica si oricat am incercat sa ma conving ca nimic nu se poate intampla, tot am inceput sa fug pe rama sticlei, spre margine, sa scap odata de golul de 447 de metri de sub mine.

Gata, au venit dupa mine, ma duc la probe.

Va pup. Ne “vedem” mai tarziu.