“Intoarcerea la Niagara IV”

De cand am ajuns in Canada am senzatia ca traiesc de doua ori, sau ca ziua e dubla, sau ca traim, simultan, in doua dimensiuni distincte: prima – cea a zilei de aici, iar a doua – a timpului de acasa. Am senzatia ca “veghez” asupra somnului familiei din tara si ca ma trezesc dupa ce prima parte a zilei a trecut deja, insa aici e doar 9 dimineata; daca mai pui si oboseala si starea de visare care te coplesesc inca de cand te trezesti, totul e confuz si parca vad ca, ajungand acasa, amintirile se vor sterge repede. Noroc ca am acest mic jurnal care sa-mi aminteasca de turneul canadian.
Azi este ultima zi si nici nu stiu cum am ajuns aici asa repede.
Ieri, am fost, din nou, la Niagara. A fost exact cum ma asteptam, ca intr-un poster. Fiind, insa, sambata dupa-amiaza, era un pic prea multa lume. Un grup de adolescenti ce voiau sa se impresioneze si sa impresioneze, tipau extaziati, unii la altii, in timp ce, cocotati pe marginea cascadei, pierdusera din vedere Niagara si faceau poze cu cerul.
Mi-am facut cateva poze cu peisajul, iar Radu a ras de mine, cica aratam un pic “self obsessed”. Nu-i bai, nu prea conteaza, in Canada ti se accepta orice cu conditia sa nu aiba efect negativ asupra celorlalti. O sa-mi lipseasca libertatea pe care am avut-o aici.
Am planuit sa mergem si in tunelul de sub cascada si, pe masura ce ma apropiam de margine “simteam” urletul si vibratiile caderii de 54 de metri a apei direct in suflet si aproape ca m-a cuprins frica. Am citit eu undeva ca zgomotele cu frecventa foarte joasa creeaza panica si toate cate erau in jur, adunate, m-au facut sa ma simt complet neinsemnata. M-am intrebat pentru ce toate stradaniile zilelor noastre aglomerate cand poti sa traiesti, simultan, atatea lucruri doar privind o capodopera a naturii.
Am zabovit privind “posterul” vreo 45 de minute, am facut multe, multe poze si, desi erau, majoritatea dintre ele, reusite, am mai facut inca una, si inca una “just in case”.
Am inceput sa ne plimbam pe langa marginea apei, spre centru. Pe masura ce ne indepartam de cascada au inceput sa aprinda luminile pe apa. Am trecut pe langa un domn care mesterea ceva pe trotuar. L-am intrebat ce face si ne-a spus ca pregateste doua seturi de artificii, una in jur de ora 18 si alta in jur de ora 20. Ne-am grabit putin sa apucam sa mancam la Hard Rock Café si sa ne intoarcem.
La acelasi Hard Rock Café am mancat si in 2002 cu Narcisa Suciu, Silvia Stefanescu, Horia Moculescu, Mariana Mihut si Victor Rebengiuc. Era ca incazul filmelor de succes ce continuau sub acelasi titlu, doar ca se mai adauga: “reintoarcerea” sau “II” : “ Hard Rock Café Niagara II” 
Dupa masa, Radu si cu mine am decis sa intram intr-un tunel al groazei, una dintre “chestiile” turistice pe care nu am crezut ca o sa le fac vreodata, dar m-a “corupt” Radu care parea foarte sigur pe el. Tunelul a inceput “light”, vedeam niste imagini din filmele de gen, in dreapta si in stanga. Mi-am zis: “eh, nu-i chiar atat de rau”. Mai tarziu am ajuns sa ma sperii atat de tare incat am vrut sa ma intorc, insa in spatele meu, in intunneric, il simteam in ceafa pe cel care era platit sa ne sperie. Am tipat, simtindu-ma incoltita in intuneric de propria decizie de a intra intr-un loc ca asta. M-am certat in gand si mi-au venit in minte filmele acelea de groaza care incep frumos, cu o excursie a unor tineri si se sfarsesc cand mor toti. Am fost cea mai fericita cand am vazut ca, dupa un coridor era iesirea. Nu imi mai fac singura asa ceva!
Am avut momente frumoase si in turnul Skylon din care am putut sa-i vedem, prin zoom-ul mare al obiectivului, pe cei din blocul de vis-à-vis mancand, sau privind la televizor – stiu, stiu, nu a fost frumos, dar ne bucuram de minunatia de obiectiv pe care Radu si l-a cumparat recent.
Ne-am plimbat putin prin turn si la un moment dat am vazut ca o fetita venita in vizita cu grupul si profesoara lor era disperata ca-si pierduse telefonul si aparatul foto. Toti copiii din grup faceau, galagiosi, ture ture in cautarea lor. Le-am gasit noi, pitite langa un perete. Ne-a multumit tremurand, marcata de ce-si imagina c-o sa se intample daca ajungea acasa fara ele.
Am plecat iar spre cascada, putin obositi. Artificiile incepeau in cateva minute si ne-am grabit sa le prindem de la inceput. Aprinsesera toate luminile pe cascada si, cand am ajuns in dreptul proiectoarelor, pe o tablita scria ca Niagara este luminata din 1925. Interesant.
Peisajul arata complet diferit fata de cel din timpul zilei. “Atingerea” umana, prin luminile speciale, facuse ca totul sa para complet ireal. Cursul apei era luminat cu roz, apoi rosu, apoi mov, apoi albastru. Am incercat sa imi imaginez ce faceau pescarusii pe care-i vedeam plutind inaintea haului, la ora aceea, si ce parere aveau ei despre lumini.
Va las acum, ma duc sa ma pregatesc pentru ultimul spectacol din Kitchener.
La ora 18 si apoi se trage cortina. O seara frumoasa tuturor, in tara!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s