Montreal si prima aventura Niagara

(continuare)
Am coborat “dealul” si ne-am indreptat spre locul unde urma sa luam pranzul. Raul ne-a spus ca e un loc mai deosebit ce apartinuse, mult timp, unui evreu de origine romana care fusese pacalit de niste angajati si acum localul nu mai era al lui. M-a facut foarte curioasa si, revigorata la gandul ca o sa mancam, am reinceput sa iscodesc stradutele pe care ne miscam greoi, cu limuzina noastra. Am remarcat ca, desi de la stopuri plecam tarziu, nu ne claxona nimeni, ci masinile din spate asteptau rabdatoare sa demaram.
Cateva strazi mai incolo Raul a exclamat : “Haaaa! Uitati-va repede pe stanga, tipul ala ii face masaj clientului in mijlocul trotuarului! Ce tareeee! Vezi, asta imi place mie la Canada, poti sa faci ce vrei si nimeni nu se uita urat la tine! E o tara libera, oamenii accepta varietatea, diferentele in gandire, deosebirile intre oameni, fara sa judece!” Mi-am amintit, cu rusine, ca si eu, cu cateva zile in urma, ma uitasem ciudat la un baiat ce statea jos pe trotuar si-i ieseau in evidenta gaurile de la cercei mult marite cu niste discuri de lemn – ajunsesera la vreo 10 cm diametru (am mai vazut asta intr-un documentar despre traditiile unui trib african).

Am ajuns la Schwarts, restaurantul cu afumaturi si muraturi, locul pranzului nostru. Parea exact ca o alimentara de pe vremea lui Ceausescu, cu gresie pe jos, iluminatoare jerpelite, mese de fast food. Nu conteaza, ne era foame si noi nu avem” figuri” in cap.🙂 Am comandat repede specialitatea casei – sandwich cu smoked meat, salata de varza si muraturi si, cat am asteptat sa ni se aduca, am vazut ca la casa era mereu coada, oamenii intrau, cumparau si luau la pachet acelasi sandwich pe care il comandasem si noi si, dupa ce ne-a adus si noua mancarea, am inteles de ce era atat de plin. L-am intrebat pe Raul de ce nu se straduiesc proprietarii sa faca ceva mai luxos, mai frumos, si mi-a zis ca ei sunt altfel, nu-si doresc sa arate ca majoritatea restaurantelor tip fast food de pe continent. Ei exista din 1928 si vor sa fie la fel ca atunci.
Dupa masa ne-am plimbat prin oras si … apucasem sa ma supar pe tocurile mele cand ne-am intalnit cu “Ratatouille” – un soricel alb cu negru cu o mare dorinta de a trece strada printre masini. Teama de a nu-l vedea strivit ne-a facut pe toti sa topaim dupa el pana am reusit sa-l prindem si sa-l punem in iarba.

Am trecut pe langa Muzeul National de Arta Contemporana si mi-am amintit de Festivalul de Jazz de la Montreal, de debutul Dianei Krall care avea o poza pe un perete imens, luminat, alaturi de alti artisti de jazz. Sa nu uit sa iau bilete, Diana vine la Bucuresti toamna asta.
Am mers mult, am facut poze miscate pentru ca nu mai era lumina si am intrat intr-un pub unde am avut discutia despre oamenii care aleg sa-si cumpere un anumit lux cu riscul de a plati la el, cu greu, multi ani. Cineva pe facebook imi spunea ca gresesc cand spun lucrurile astea. Te rog, reciteste ce am scris pentru ca vei vedea ca am spus ca NU E DE DORIT sa faci asta, mai ales daca asteptarile tale sunt altele. E alegerea fiecaruia si, vazand business-urile romanilor din Canada, inteleg ca stiu ce vor, majoritatea. Cum spuneam azi dimineata, sunt …mandra de ei.🙂
Discutia ar putea fi purtata in felul urmator: de exemplu, pentru un artist care se stabileste peste ocean pentru a-si construi cariera, o slujba full time luata DOAR pentru a plati toate acelea poate insemna sfarsitul carierei. Daca esti medic si ai un venit stabil evident ca iti calculezi ratele pe cati ani vrei si nu vei avea stresul platilor luna de luna.

Joi am fost la Niagara!!! Wow din nou! Ma mai duc azi, de fapt sunt pe picior de plecare!
Voiam sa va spun pe scurt si despre vizita de joi: am plecat in graba de la Toronto, impreuna cu rudele mele dragute, stabilite de peste un an, in Canada. Era soare si frumos si pe stanga se vedea lacul Ontario cu cativa stabilopozi ca la Marea Neagra. CN Tower si cladirile din jur ieseau in evidenta in departare ca niste bolovani .
Dupa trei sferturi de ora de mers a inceput potopul, ne-am pomenit cu un mare nor ca o placinta gri deasupra noastra din care a inceput sa ploua, sa ninga, sa cada grindina si m-am amarat de ghinionul pe care-l aveam: “Nu e vreme de Niagara, nu va fi curcubeu. In fine! Acuma daca tot ne-am apucat, sa mergem pana acolo!” , mi-am zis.
Cand am ajuns mi-a inghetat mana pe aparatul foto si m-am dus sa ma incalzesc in gift shop. Nici nu mi-am dat seama cand s-a inseninat din nou. Partea buna era ca turistii se speriasera de vremea rea si era aproape gol.
Nu am intrat sub cascada atunci pentru ca m-am gandit sa-mi las placerea asta pentru azi.
A fost foarte simpatic unchiul lui Radu care, in timp ce ne indepartam de Niagara, a spus “Cate anotimpuri am prins noi in aventura asta”
Revin cu amanunte, despre Niagara. Buna dimineata!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s