La mijlocul calatoriei

Am ramas in urma rau cu povestitul, trebuie sa scriu urgent pentru ca incep sa uit si ar fi pacat, sunt multe lucruri dragute pe care am vrut sa vi le povestesc.

Deci: luni, in timp ce soarele zambea pe-afara, limuzina noastra smechera ne purta prin Montreal putin prea repede ca sa avem timp sa savuram suficient toate peisajele orasului. Cineva spunea ca ar fi fost mai frumos sa vizitam orasul vara, insa eu am fost foarte incantata ca era toamna si era plin de culori si de nuante, de nostalgie, de indragostiti, de rate si de veverite, aerul era curat si aspru, neinduplecat in bataia cu soarele si, cand te uitai in departare, parea ca te uiti printr-o lupa. Nu stiu daca doar mie mi se pare lucrul asta, in zilele senine de toamna, dar stiu ca e o senzatie de poveste, te simti parte dintr-un tablou de toamna: “Toamna la Montreal”.
Am lasat condeiul inainte de a parasi lacul cu castori si mi-am amintit ca atunci mi-a trecut prin minte gandul ca mi-ar placea sa vin sa alerg in jurul lacului in fiecare zi, poate sa dau putine firimituri la pescarusii refugiati in paduricea de langa lac. Apoi mi-am dat seama ca am lasat destule firimituri pe drum, la venirea spre America, incat sa gasesc drumul de intoarcere casa. A fost un gand ciudat.
Domnul Nutu ne-a grabit putin, era necajit ca nu putea sa ne arate nici a zecea parte din minunatiile orasului in timpul scurt pe care il aveam, asa ca ne-am urcat repede in limuzina si am plecat mai departe. Imediat ne-a povestit despre Politia Royala Canadiana ce sta intotdeauna pe cai mari si negri.

Am lasat in urma “Notre Dame des Neiges” si imediat am ajuns pe Mont Royale unde, ca si noi, erau multi alti oameni nerabdatori sa intalneasca ratonii vestiti pentru amabilitatea de a manca chipsuri din mainile turistilor. Multe masini, dar culmea, aerul neimbacsit de noxe. M-am apropiat de marginea dealului sa admir panorama si am zambit “pe sub mustata” cand am vazut cladirea aceea cu acoperisul ridicat falnic chiar in mijlocul peisajului. De sus, orasul arata aproape ca oricare altul, usor patat de cerul oglindit in raul Saint-Lurent .
Ni s-a justificat ca ratonii nu prea apar ziua, insa diseara, dupa cina, sigur vor veni si ne vor cere prietenia. M-am linistit.🙂
Am plecat mai departe, insa ne grabeam prea tare sa ne mai oprim pe la Oratoire St Joseph, catedrala care mi-a facut cu ochiul cu arhitectura speciala, scarile rulante, cu “carjile” acelea…

In timp ce eu scriu a iesit soarele si rade in ciuda la noi! Am decis sa profitam sa mergem la Niagara azi, in loc de sambata! Va las acum! Sa fiti cuminti, vin cu povesti noi, numa’ sa le termin de scris pe toate cate la am in cap!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s